Testament

Te iubesc, îngere!
Te caut, demone!
Mai vii în clipa ce-a trecut?
Mai tremur în secunda ce vine ?
Aş vrea să-mi torn vin prin vine, să mă-mbăt cu mirosul puternic de tine, aş vrea să mă adormi în sine.
Nu mai pleca hai-hui prin gânduri...
Rupe biletul şi mergi către noi, aleargă spre mine.
Nu uita pumnul de nămol închis
Deschide-l, arată-mi inelul de logodnă şi apoi, în timp ce zâmbeşti spasmodic, ascunde-l între degetele mele vineţii.
Pe marmură să nu uiţi să-mi treci trei puncte înainte şi după nimic.

Ingerul

Era deja trecut de zece. S. se pregătea de lupta cu visul. Ştia că avea să- şi reîntâlnească duşmanul în camera strâmtă, fără uşă, cu multe spaţii goale ce ţin loc de ferestre. Şi cât chin să treci printre bucăţile mari de cărămidă umedă! Parcă şi simţea disperarea ce avea sa îl cuprindă o dată cu încercarea de a străbate universul acela- de vis. Poate mai degrabă de coşmar. Iar duşmanul său, cu pletele lui uşor buclate, cu ochii lui rimelaţi, ce avea să-l aştepte şi în noaptea asta…! Cu siguranţă. Ce bărbat frumos, dar ce scop odios!
Să spere că orele vor trece mai repede după închiderea jaluzelelor, nu mai avea nici un rost.
Ştia că va muri din nou, că va renaşte dimineaţa mai mort decât adormise. Nu mai putea! Era gata. Era pregătit acum, doar că un pic nehotărât. Să urmeze destinul duşmanului ori să accepte să înnebunească cu fiecare acelaşi vis al său? Căci era ca un ticăit- mereu acelaşi, mereu obsedant, mereu apăsător.
Intră în camera subterană şi fu izbit de mirosul puternic de mucegai. De undeva intra o lumină orbitoare, dar care lumina doar tunelul format în faţa sa; era ca un topogan de lumină delimitat de cercuri invizibile. În rest…beznă. Intrase fără voia lui. Ar fi căutat să înţeleagă ce se întâmplă, dacă nu l- ar fi prins din nou frica. Nu era laş, dar de aici îşi dorea să fugă. Se simţea olog. Urcă o treaptă- descoperise mai demult că în întunericul acela există o scară- şi încercă să se sprijine cu palmele lui albe şi moi de bucăţile sparte de cărămidă. Coada unui şobolan îi atinse faţa. Vrea să şteargă cu mâna urma atingerii acestuia, însă nu ar fi vrut să cadă. Pentru el nu era vorba doar de o treaptă, era mult mai mult. Ar fi căzut şi ar fi ajuns înapoi, înainte ca acest vis al său să fi început şi era posibil să treacă prin el din nou, fără ca acel cineva care îl tortura să numere încercările anterioare.
O treaptă e gata! Mai erau două, apoi lanţul şi în sfârşit, dimineaţă din nou!
Totul se rotea, se răsucea şi o dată cu Totul el se simţea stors ca o rufă în timpul programului de centrifugare al maşinii de spălat. Numai că petele sale nu- i fuseseră curăţate înainte de apropierea programului final. Fusese lăsat aşa,ca un obiect care nu are nimic de a face cu restul corpurilor din jur. Cu ce scop?- nu ştia. De către cine?- nu avea nici măcar o bănuială. Îl suspectase pe Dumnezeu într- o vreme, dar ştia că El nu are timp de farse infantile.
Poate că ţipătul vântului ce vâjâia în urechea sa dreaptă ar fi putut să scrijelească orice structură membranoasă, poate că ar fi putut să pătrundă cu toată forţa până în adâncul originii oricărei bucăţi de carne mai mult sau mai puţin naturală, dar nu dobora nimic din ceea ce însemna el. Căci până la urmă ce e natural în fiinţa sa sau altfel spus, este ceva nenatural la el? Şi cine stabileşte limitele astea absurde ale ceva-ului? Se întoarse pe partea cealaltă a corpului, căci îşi simţi toată partea dreaptă amorţită-…de la ureche în jos.
Nu mai vrea să adoarmă niciodată. Sigur, îi vor apărea riduri şi ochii secaţi de durerea clipitului se vor colora negru- albăstrui, asemenea nopţii. Pentru el ziua avea să se identifice cu noaptea, iar viaţa cu aşteptarea dimineţii. Mai încercase şi altădată… Ultima experienţă de acest gen îi lăsase urme adânci de unghii pe obraz. Pentru a- şi putea învinge organismul şi nevoile, stupide de altfel ale acestuia, stătuse sprijinit în degetele mâinii sale în timp ce corpul i se zbătea spasmodic între cer şi pământ. “ Nu mai există cale de întoarcere… Ori trăiesc ca Neomul, ori tai acum aţa ce mă leagă de pământ.” Şi rămase un timp cu gândurile sale, pe pat, cu corpul sub forma unui semn de întrebare, căzut asemenea unui înger de demult. Iar orele nu mai treceau, căci timpul încetase să existe. În universul lui nu mai era nimic. Era prins într- un balon în care i se mai auzea din când în când ecoul. Dar asta se întâmpla în momentele sale de disperare, când urla de durere. Aşa că prefera liniştea…
“ Prin pietriş mă zbat şi mă simt zgâriat de lemn. Contează? Poate nu. Cred că dacă mă mai zbat un pic voi bea un pahar de apă. Şi va trece tot. – Mama ar fi alăturat cu siguranţă şi o pastilă paharului meu de apă.- Voi renaşte sau voi deveni nisip? Dacă apa vafi sărată îmi voi muşca limba şi voi deveni scoică.
Cred că am înnebunit.”
( Păcat. )
Picături de sânge şi rouă pe o palmă brăzdată de zeci de linii mari şi mici. Vorbele ţigăncii cu fuste colorate în roşu şi verde, îi şuierau între gând şi ochi: “ Linia viitorului se întrerupe aici- spuse arătându- i una dintre adânciturile mâinii stângi- , dar dacă vei alege calea cea dreaptă, te vei mântui.” “ Dacă aş putea coborî la începuturi, oare s- ar schimba visul? ” Cu unghiile smulse îşi plângea durerea, cu mâna întinsă îşi cerşea acum mântuirea. Îngerul său blond îşi proiectase chipul pe podea şi aştepta hotărârea. S. trase jaluzelele şi pieptul său fin, neatins de vreun semn al maturităţii, aştepta mângâierea. Pasul fusese făcut. Cedase demonului lumii de afară pentru a fi protejat de îngerul camerei sale. Simţi suflarea rece a acestuia luând controlul asupra propriei respiraţii.
Visul dispăru. Locul ocupat de inconştienţă până acum îl luase realitatea hotărâtă de el. Cu timpul s- a obişnuit cu această nouă realitate, “mica mea dimensiune gri ” – cum o numea el-, iar obişnuinţa îl transformase în statuie. Fără a mai avea nimic uman, trăia pentru că acceptase că este diferit. Exista doar pentru ca numărul populaţiei să fie cu un individ mai mare. Era doar pentru a fi, dar se obuşnuise cu asta fără să mai simtă tortura. Percepea totul ca nimic, căci nările sale reuşeau să adulmece mirosul nimicului.A căzut un înger pentru a se ridica un altul ca să îşi spună povestea.

Ultima plecare a ochilor

Simţi câteodată cum îţi cresc aripi de marmură şi tocmai atunci îţi doreşti să fi zburat cât încă erai larvă sau măcar la câteva ore după ce ai desfăcut firele încâlcite ale naşterii. Dar nu, ţie nu ţi-a venit ideea asta. Ai preferat să aştepţi zborul ca pe ceva cuvenit şi să fugi în ritm dezordonat cu mici pauze de respiro în pas milităresc. De ce regreţi acum? Credeai că viaţa îţi oferă de două ori şansa fericirii? De ce n-ai zburat înainte de marmură, cât încă la o atingere a vântului ai fi fost ridicat de la umeri şi purtat pe linii de palmă? Hai, ridică-ţi acum trupul veştejit şi strigă-ţi durerea cu silabe haotice, înnegrite de grotescul sufletului pe care l-ai purtat în van lipit de trup. Şi dacă n-ai să poţi să te ridici, cui vrei să-i pese? Eu unul, mai am o singura staţie de metrou şi ajung…te las cum m-ai lăsat. Credeai că dacă mă simţi, vei primi a doua şansă? Nu eşti decât o aţă dintr-un cufăr de demult, iar durerea ta un fir de nisip pe un drum pavat cu pietre de mină.
Iar dacă condiţia ta umilă nu-ţi va permite ridicarea, atunci…un singur sfat: expiră!

Cum sa ucizi nefiinta

Durea foşnetul frunzelor lovite ca de un cuţit la fiecare mişcare de vânt întunecat, aspru sau romantic. “ Lenna, şopteşte-mi secretul, desenează-mi cuvântul cu buzele!”
Totul se oprise însă la acel moment, ca un ceas rămas fără baterie; timpul îşi urma cursul, ea nu. “Mmm…care să fi fost cuvântul?”, “Fusese vreo unul vreodată?”
Haide, Arthur! Mai aşteptăm mult?

Fragmente si bucati de om, idei risipite pastrate drept trecut si resimtite in tot trupul ciobului ramas sa tina locul corpului prezent.

De ce nu-mi pot lua ochii de la ce a fost, de ce mor dupa felul in care zambeai, de ce m-ai alungat de langa tine, de ce moare fiecare secunda in care nu esti…de ce mor eu atat de incet?
Pe pietrisul dintre ea si el se asternuse tacerea…tacerea unui cuvant nerostit si al unor soapte nedormite…sau poate ca erau ei cei care, ascunsi intr-o linie din palma, visasera un somn mult prea indelungat. In zgomotul frunzelor lovite de copaci, in viforul respiratiilor lovite de aer, ei traiau inca povestea de iubire a unor oameni care nu-si inteleg sfarsitul atunci cand ceilalti deja l-au acceptat ca fiind consumat. Dar asa cum cei vizati constientizeaza faptul abia cand cei din jur s-au obisnuit cu el, asa isi crea Lenna, cand cu ochii, cand cu o bataie de inima, posibilul ei viitor:
“- Pe fetita o va chema Eva, iar pe baietel Enzo! Eva va avea parul blond si ondulat, asemeni ingerilor, iar Enzo va avea ochelari si va fura inimile fetelor.”
Dar nu s-au nascut…Au avut doar sansa de a exista si au murit inainte sa se nasca. A fost o sclipire de inceput, candva demult, dar s-a subtiat cu timpul, pana a ajuns sa fie o parere si deocamdata s-a oprit la a fi o amintire. Secundele ce trec vor pasi peste gandul existentei lor, ii vor micsora la o senzatie, senzatia unei iubiri pierdute sau poate a unor copii deveniti file de carte de colorat(un pic de galben si o pata albastra), pana cand, vag, mirosul unui fum de tigara ar tresari o aducere aminte, care insa, nefiind prioriatara, va ramane doar un gand negandit.

Fragment

Amintindu- şi de lungile zile petrecute în mănunchiul de flori violete, îi trecu prin minte că ar fi putut măcar să încerce să oprească risipirea lor. Dar cine- ar fi crezut că se va îndragosti vreodată de acel univers mărunt, permanent violet?
Şi cum se plictisea, şi cum număra fragmente de secunde obosite...cândva ! –
Mirosul de vopsea îi zdrobea simţurile, iar geamul nu mai continua să se izbească de vânt. Îi părea că plouă în acel alb imens şi tot se scutura de umezeala rece a penumbrei. Să fie un dezertor ? Ce caută de fapt ? Poate că sanatoriul nu era cealaltă lume... Să treacă doar sau să rămână ? Ar fi fugit, dar unde?
Eu nu am pictat niciodată vara ! strigăt cu urmări plictisitoare : altă cameră, dar în acelaşi loc şi în acelaşi timp bătut în cuie, de perete.
Îl urmăreau imagini cu spaţii lungi. Copleşit şi mort în concepţia lui, nu înţelegea nimic. De ce nu- l cred ceilalţi ? Chiar a greşit mereu ? I se spusese că aceasta era poarta ce trebuia închisă.
După ce deschise ochii strînşi până atunci, nu mai vedea nimic, nu mai simţea nimic şi în ziua aceea căzu întâia frunză a unui nuc. Se lumină afară din nou, din nou se scuturară flori...
A cui odraslă ai fost tu, trunchi de sequoia ?