Fragment

Amintindu- şi de lungile zile petrecute în mănunchiul de flori violete, îi trecu prin minte că ar fi putut măcar să încerce să oprească risipirea lor. Dar cine- ar fi crezut că se va îndragosti vreodată de acel univers mărunt, permanent violet?
Şi cum se plictisea, şi cum număra fragmente de secunde obosite...cândva ! –
Mirosul de vopsea îi zdrobea simţurile, iar geamul nu mai continua să se izbească de vânt. Îi părea că plouă în acel alb imens şi tot se scutura de umezeala rece a penumbrei. Să fie un dezertor ? Ce caută de fapt ? Poate că sanatoriul nu era cealaltă lume... Să treacă doar sau să rămână ? Ar fi fugit, dar unde?
Eu nu am pictat niciodată vara ! strigăt cu urmări plictisitoare : altă cameră, dar în acelaşi loc şi în acelaşi timp bătut în cuie, de perete.
Îl urmăreau imagini cu spaţii lungi. Copleşit şi mort în concepţia lui, nu înţelegea nimic. De ce nu- l cred ceilalţi ? Chiar a greşit mereu ? I se spusese că aceasta era poarta ce trebuia închisă.
După ce deschise ochii strînşi până atunci, nu mai vedea nimic, nu mai simţea nimic şi în ziua aceea căzu întâia frunză a unui nuc. Se lumină afară din nou, din nou se scuturară flori...
A cui odraslă ai fost tu, trunchi de sequoia ?