Cum sa ucizi nefiinta

Durea foşnetul frunzelor lovite ca de un cuţit la fiecare mişcare de vânt întunecat, aspru sau romantic. “ Lenna, şopteşte-mi secretul, desenează-mi cuvântul cu buzele!”
Totul se oprise însă la acel moment, ca un ceas rămas fără baterie; timpul îşi urma cursul, ea nu. “Mmm…care să fi fost cuvântul?”, “Fusese vreo unul vreodată?”
Haide, Arthur! Mai aşteptăm mult?

Fragmente si bucati de om, idei risipite pastrate drept trecut si resimtite in tot trupul ciobului ramas sa tina locul corpului prezent.

De ce nu-mi pot lua ochii de la ce a fost, de ce mor dupa felul in care zambeai, de ce m-ai alungat de langa tine, de ce moare fiecare secunda in care nu esti…de ce mor eu atat de incet?
Pe pietrisul dintre ea si el se asternuse tacerea…tacerea unui cuvant nerostit si al unor soapte nedormite…sau poate ca erau ei cei care, ascunsi intr-o linie din palma, visasera un somn mult prea indelungat. In zgomotul frunzelor lovite de copaci, in viforul respiratiilor lovite de aer, ei traiau inca povestea de iubire a unor oameni care nu-si inteleg sfarsitul atunci cand ceilalti deja l-au acceptat ca fiind consumat. Dar asa cum cei vizati constientizeaza faptul abia cand cei din jur s-au obisnuit cu el, asa isi crea Lenna, cand cu ochii, cand cu o bataie de inima, posibilul ei viitor:
“- Pe fetita o va chema Eva, iar pe baietel Enzo! Eva va avea parul blond si ondulat, asemeni ingerilor, iar Enzo va avea ochelari si va fura inimile fetelor.”
Dar nu s-au nascut…Au avut doar sansa de a exista si au murit inainte sa se nasca. A fost o sclipire de inceput, candva demult, dar s-a subtiat cu timpul, pana a ajuns sa fie o parere si deocamdata s-a oprit la a fi o amintire. Secundele ce trec vor pasi peste gandul existentei lor, ii vor micsora la o senzatie, senzatia unei iubiri pierdute sau poate a unor copii deveniti file de carte de colorat(un pic de galben si o pata albastra), pana cand, vag, mirosul unui fum de tigara ar tresari o aducere aminte, care insa, nefiind prioriatara, va ramane doar un gand negandit.