Ultima plecare a ochilor

Simţi câteodată cum îţi cresc aripi de marmură şi tocmai atunci îţi doreşti să fi zburat cât încă erai larvă sau măcar la câteva ore după ce ai desfăcut firele încâlcite ale naşterii. Dar nu, ţie nu ţi-a venit ideea asta. Ai preferat să aştepţi zborul ca pe ceva cuvenit şi să fugi în ritm dezordonat cu mici pauze de respiro în pas milităresc. De ce regreţi acum? Credeai că viaţa îţi oferă de două ori şansa fericirii? De ce n-ai zburat înainte de marmură, cât încă la o atingere a vântului ai fi fost ridicat de la umeri şi purtat pe linii de palmă? Hai, ridică-ţi acum trupul veştejit şi strigă-ţi durerea cu silabe haotice, înnegrite de grotescul sufletului pe care l-ai purtat în van lipit de trup. Şi dacă n-ai să poţi să te ridici, cui vrei să-i pese? Eu unul, mai am o singura staţie de metrou şi ajung…te las cum m-ai lăsat. Credeai că dacă mă simţi, vei primi a doua şansă? Nu eşti decât o aţă dintr-un cufăr de demult, iar durerea ta un fir de nisip pe un drum pavat cu pietre de mină.
Iar dacă condiţia ta umilă nu-ţi va permite ridicarea, atunci…un singur sfat: expiră!